RÂSU’ PLÂNSU’ LA SĂPÂNȚA

Se știe, românii sunt un popor vesel și știu să facă haz de necaz. Nu știu dacă Săpânța este chiar un cimitir vesel, pentru cei care își au apropiații sub cele 800 de cruci cu siguranță nu. E doar un alt mod de a jeli și de a-ți aminti de cei care nu mai sunt, un mod unic creat de idea genială a unui om.

 Săpânța face parte din acel Maramureș istoric care îmi este drag, pentru că acolo încă mai găsești România autentică. Oamenii îmbracă duminica, la slujba de la biserică, straiele tradiționale (e adevărat că doamnele asortează la cunoscutele fuste ale portului maramureșan eleganți pantofi cu toc) și te captivează prin farmecul tradițiilor și meșteșugurilor păstrate din tată în fiu.

Ca să ajungi din Baia Mare, la Săpânța, ai două variante, fie prin Sighetul Marmației un drum lung de 83 km, fie prin Negrești Oaș traseu cu 28 km mai lung, dar care are meritul de a trece prin Certeze, un alt sat celebru dar greu de descris în cuvinte. Eu am ales a  doua variantă pentru că pe Sighetul Marmației – Baia Mare am fost deja în drumul spre Vișeu și excursia cu mocănița pe Valea Vaserului.

Săpânța este situată pe malul drept al Tisei la 18 km de Sighetul Marmației și la doar 4 km de granița cu Ucraina iar cimitirul este ușor de găsit fiind chiar în centrul satului la biserica parohială.

  

Cimitirul Vesel își datorează existența meșterului Stan Ioan Pătraș care în 1934 a sculptat prima cruce cu epitaf și ca totul să fie cu adevărat nemaivăzut a adăugat culoare într-un cimitir, vopsind toate crucile în albastru cu mici accente de roșu, alb, galben și verde. Dacă Moldova are albastrul de Voroneț, Maramureșul se poate mândri cu albastrul de Săpânța. După moartea meșterului Pătraș, în 1977, ucenicul lui, Dumitru Pop, îi continuă munca până în zilele noastre.

De cu tânăr copilaș
Io-am fost Stan Ion Pătraș
Sămă ascultaț oamenii buni
Ce voi spune nus minciuni

Cîte zile am trăit
Rău la nime nam dorit
Dar bine cît am putut
Orișicine mia cerut

Vai săracă lumea mea
Că greu am trăit în ea

Plimbându-mă printre crucile cimitrului aveam senzația de plâns și râs în același timp. Plâns pentru ca viața e scurtă și unii pleacă dintre noi prea repede și râs citind epitafurile, nu neapărat datorită versurilor (unele sunt chiar triste) ci a inegalabilului dialect neaoș în care sunt făcute, subliniate de imaginile naiv lucrate dar atât de sugestive.

 

Aici eu mă odihnesc
Pop Grigore mă numesc
Mie mia plăcut tractoru
Cu sticla sămstîmpăr doru
Am trăit tot supărat
Că tata mic mau lăsat
Poate așau fost soarta mea
Tînăr săm las viața
Moarte tînăr mă luoai
La 33 de ai.

Steagul frumos ca o stea
Scurtă o fost viața mea
Cît am trăit pe pămînt
Orce lucru am iubit
Cu caru bine am umblat
Am jucat și am strîgat
Cîntatam șam șuerat
Pînă am fost mai tinerel
Am fost bun și ciobănel
Dragi săteni și tineret
Eu un lucru vă întreb
Pe care v-am supărat
Eu vă rog să fiu ertat
Pînă voi fi judecat

Si poate unul din cele mai celebre epitafe întâlnit în multe din articolele care s-au scris despre Săpânța:

Sub această cruce grea
Zace biata soacră-mea
Trei zile de mai trăia
Zăceam eu și cetea ea….

Restul vă las să descoperiți voi, atunci când veți vizita Săpănța și cimitirul ei vesel, un adevărat jurnal al istoriei oamenilor din acest sat.

Articole pe acceași temă:
Călătorie în timp pe Valea Vaserului
Mai aproape de cer

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *